Sunt un copil fericit pentru ca ii am langa mine pe mama, pe tata si pe sora mea mai mica.
Imi lipseste mult scoala la care mergeam in fiecare zi si care acum nu mai exista.
Uneori, merg cu mama mea sa scormonim prin ruine.
Am gasit bucati din tabla noastra, cateva carti si caiete pe care mama le-a luat. Pot sa jur ca bucata de lemn scrijelita este parte din banca in care am invatat eu. Mama nu ma crede, dar eu imi recunosc scrijeliturile.
Acum, cand fac lectii impreuna cu sora mea, am langa mine bucatica de lemn si, in felul asta, simt ca ii am alaturi pe colegii mei: Subhi, Hashim, Khalid si pe frumoasa Sara.
In fiecare zi ma intreb daca ei mai traiesc, daca au ajuns cu bine in Europa sau au pierit pe drum.
Tata nu mai munceste, nu mai are unde.
Fabrica la care mergea in fiecare zi s-a inchis. Nimeni nu mai face tesaturi aici, nu mai are rost.
La ce bun sa faci asternuturi de pat daca nu mai exista paturi? Asa ca, dimineata ne ia cu el prin oras, printre daramaturi, si incercam sa gasim obiecte folositoare pe care sa le vindem la targ.
Tatal meu a spus ca intr-o zi, cand vom strange suficienti bani, vom pleca si noi in Europa ca sa ducem o viata mai buna.
Dar eu nu vreau. Vreau doar ca Damascul sa fie asa cum era inainte.
Mi-e dor de vechiul oras.
O bucatica din el am gasit azi dimineata, in locul unde functionau baile din Midane. Am ras mult, soara mea a zambit pentru prima data dupa explozia casei, iar un ziarist englez ne-a facut poze.
As vrea atat de mult sa fie aici si bunicul meu.
II placea foarte mult sa vina cu mine la bazin.”
Samir, 8 ani
PS: Samir este un personaj, numele sau este inventat.
