Emotionanta scrisoare a unui neuron din capul Andreei Tonciu

Urmariti, va rog, filmuletul:

„Cand eram mic, strada pe care locuiesc acum era plina de prieteni. Era forfotă si  veselie de dimineata pina seara.
Invatam impreuna prietenii mei sa facem bastonase, primele litere, cifre, iar mai tarziu chiar am citit din cartea de Istorie…
Acum, deschid usa casei mele, ma uit in departare si nu vad tipenie de neuron.
La un moment dat, Andreea a incetat sa citeasca si am inceput sa murim pe rand, unul cate unul.
Se intampla prin clasa a doua.
Apoi, a incetat sa vorbeasca cu oricine avea mai multi neuroni si s-a rezumat la discutii cu oameni gen Mitea.
Va dati seama? Ne-am imputinat drastic, in cateva luni am ajuns la o populatie de cateva sute.
Cand a inceput sa isi petreaca restul timpului cu Trasca si Buruiana, a fost epidemie. Au murit pe capete, cei mai multi s-au sinucis. Am ramas cateva zeci.
Daca inainte, cand ea avea cam 2-3 ani, ne luam sania la spinare si ne dadeam cu ea pe circumvolutiuni, pe muntii si dealurile creierului….Acum, totul e o campie.
Cred ca a ramas o singura circumvolutiune, departe…prin centrul vorbirii. Am auzit ca exista, dar nu a vazut-o nimeni.
In rest, numai campie. Iar pe campia aceasta, din loc in loc, cate un camarad neuron sta <click aici pentru restul articolului>